Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestmailFacebooktwittergoogle_plusredditpinterestmail

NU UITA CINE TE-A ȚINUT !

„Cerul este scaunul Meu de domnie, și pământul este așternutul picioarelor Mele. Ce fel de casă Îmi veți zidi voi Mie, zice Domnul, sau care va fi locul Meu de odihnă? N-a făcut mâna Mea toate aceste lucruri?…” Faptele Apostolilor 7:49, 50

La final de an, Unul singur este vrednic de toată lauda buzelor noastre, DUMNEZEU. Spre El trebuie să se întoarcă toate privirile. În fața Lui trebuie să se plece orice genunchi. Către El trebuie înălțat fiecare glas. Din El, prin El și pentru El sunt toate cele în ființă și cele în neființă.

Ștefan a fost unul dintre cei șapte bărbați care aveau responsabilitatea de a se ocupa de văduvele din rândul neamurilor. Luca îl descrie ca pe un om „plin de har și de putere, și făcea minuni și semne mari în norod” (Fapte 6:8). Dar lucrarea lui a stârnit împotrivire. Un grup de dușmani geloși l-a acuzat de blasfemie. Aceștia l-au dus înaintea Sinedriului și i-au cerut să se apere singur. Și s-a apărat! Nici n-a deschis bine gura că a și stârnit o mare agitație: „Toți cei ce ședeau în Sobor, s-au uitat țintă la Ștefan, și fața lui li s-a arătat ca o față de înger” (Fapte 6:15). Obrajii strălucitori. Lumina ieșind prin porii feței lui. Ce s-a întâmplat: cerul l-a scăldat într-un tunel de lumină? Nu știu cum să-mi imaginez scena, dar știu cum să o interpretez. Dumnezeu a fost Cel care a vorbit prin el. Predica aceea a ieșit nu din mintea lui Ștefan, ci din inima lui Dumnezeu. Fiecare vocală, fiecare consoană și fiecare limpezire a vocii a fost a Lui. Mesajul acesta nu a fost deloc întâmplător. Și nu a fost nici superficial. Cincizeci și două de versete i-au purtat pe ascultători de la Avraam la Isus. Două mii de ani de istorie a evreilor au dus la o singură acuzație: VOI UITAȚI CINE VĂ ȚINE!

Toate acestea nu ne spun nouă nimic? Ne începem călătoria spirituală ca oameni mici. Actul convertirii este unul zdrobitor. Ne mărturisim păcatele, cerem milă, ne plecăm în genunchi. Lăsăm ca cineva să ne coboare în apa botezului. Începem ca niște suflete lipsite de egoism. Ca niște copii timizi care își întind mâinile pline de noroi spre Dumnezeul nostru neprihănit. Ne comparăm cu tâlharul de pe cruce, ne identificăm cu David, păcătosul iertat, și ne găsim speranța în trădarea iertată a lui Petru. Nu suntem de acord cu Pavel că el este cel mai mare păcătos din lume și ne întrebăm dacă mai există cineva în lume care să aibă nevoie de mai mult har ca noi.

Venim la Dumnezeu cu umilință. Apucăm inimile noastre murdare în mâini și le oferim lui Dumnezeu, așa cum I-am oferi o floare călcată în picioare ce și-a pierdut parfumul: „Poți să pui viață în ea.”

Și El pune. El pune. Noi nu putem să facem acest lucru. El este Acela care face miracolul mântuirii. El ne cufundă în mila Lui. El coase împreună sufletele noastre zdrențuite. El pune Duhul Lui în noi și ne dă daruri cerești. Dumnezeul nostru mare binecuvântează credința noastră mică.

Și, treptat, Dumnezeul nostru mare ne schimbă. Și, recunoscători, poftim mai puțin, iubim mai mult, lovim mai puțin și privim mai mult spre cer. Ne plătim facturile, dăm atenție soțiilor, ne respectăm părinții. Iar oamenii observă diferența. Ne admiră. Ne pun în funcții. Și îndrăznim să ne implicăm, așa încât viața noastră să aibă un impact veșnic. Noi, care am venit la Hristos ca niște păcătoși murdari și mici, ajungem să realizăm lucruri mari. Construim orfelinate, conducem companii, îi ajutăm pe depresivi să iasă din starea lor și pe bolnavi să fie vindecați de boala lor. Și nu ne mai simțim chiar atât de mici. Oamenii vorbesc cu noi de parcă am fi speciali. Ce influență ai! Ce credință puternică ai! Avem nevoie de credincioși ca tine!

Și ne simțim bine. Aprecierile pentru realizările noastre devin trepte în sus, și începem să ne înălțăm pe noi înșine. Și uităm. Uităm cine ne-a adus unde suntem. Credem că zguduim lumea, când de fapt noi suntem purtați tot timpul de altcineva.

Fă-ți timp să meditezi la cuvintele apostolului: „Uitați-vă la voi care ați fost chemați: printre voi nu sunt mulți înțelepți în felul lumii, nici mulți puternici, nici mulți de neam ales” (1 Cor. 1:26). Amintește-ți cine ai fost la început. Amintește-ți cine te ține astăzi.

Cel mai mare exemplu de smerenie este nimeni altul decât Isus Hristos. Cine altul ar fi avut mai multe motive să se laude? Cu toate acestea, nu S-a lăudat niciodată. El a umblat pe ape, dar nu S-a mândrit după ce a revenit pe țărm. A transformat un coș cu alimente într-o masă pe cinste, dar nu a pretins niciodată laude. Un eliberator și un profet au venit să-l viziteze, dar nu a menționat niciodată întâmplarea aceasta în predicile Sale. Ar fi putut să spună: „Ieri am stat de vorbă cu Moise și cu Ilie.” Dar Domnul Isus nu s-a lăudat. A refuzat chiar și să accepte creditul pentru ceea ce a făcea. „Eu nu pot face nimic de la Mine Însumi” (Ioan 5:30).

La final de ani, te rog să te întrebi, ce lucru ai putea să-I dăruiești pe care să nu ți-l fi dăruit El mai întâi? Ce adevăr ai putea să propovăduiești pe care să nu-l fi propovăduit El mai întâi? Iubești. Dar Cine te-a iubit mai întâi? Slujești. Dar Cine a slujit cel mai mult? Ce lucru faci pentru Dumnezeu pe care El să nu-l fi putut face singur?

AN NOU BINECUVÂNTAT !

Pastor Ioan Cocîrțeu