Suferința Domnului Isus nu poate fi pusă în aceeași categorie cu suferința umană. A fost hotărâtă în cer, a fost plină de semnificație și fără a putea fi înlocuită de o altă suferință. El nu merita să sufere și totuși a făcut-o. A pătimit cu scopul de a realiza mântuirea pentru toată rasa umană. Nu a fost surprins de venirea vremii pentru pătimire, ci mai degrabă era gata să o primească, la fel cum pășești natural într-un eveniment al vieții.

ȘTIA CEASUL SUFERINȚEI. Își începuse lucrarea de Trimis al cerului. Făcea minuni de vindecare, predica Evanghelia Împărăției, dădea de mâncare flămânzilor, îi demasca pe fariseii fățarnici și îi mustra pe ucenici. Lucra, lucra din greu. Călătorea prin satele Palestinei, fiind convins că atunci când este ziuă trebuie să facă lucrările Celui ce L-a trimis. Plângea. Era durerea provocată de consecințele păcatului în viața atâtor oameni. Anii Lui se scurgeau ca un șuvoi spre marea revărsare de pe Calvar. Dumnezeu din cer Îi comunica precis vremea exactă a sacrificiului său. Într-o ultimă călătorie spre Ierusalim avea să le spună celor aleși că merge acolo să sufere, să moară, dar mai apoi să învieze.

Cu toată forța extrasă din statutul de Fiu al lui Dumnezeu a fost gata să înfrunte suferința în toată dimensiunea ei. Nu s-a eschivat în fața ei, ci a pătimit până la moarte pe cruce.

E uimitoare precizia cu care Dumnezeu voia să se facă toate lucrurile. Contextul politic, social și religios trebuia să se realizeze pe deplin ca să vină vremea suferinței Domnului Hristos. Da, actul sacrificiului suprem prin care aveam să fim mântuiți, I-a ocupat toată mintea și toată inima lui Dumnezeu Tatăl.

ȘTIA ETAPELE SUFERINȚEI. În pregătirea ucenicilor pentru momentul final, Domnului Isus avea să le spună că va merge la Ierusalim pentru o suferință precisă. Bătăi, palme, biciuiri, injurii, cuie, spini, chiar și jocurile făcute ca niște sacrilegii, crucea, mormântul, toate acestea și multe altele, El le știa. Îi treceau toate prin minte. Înaintea ochilor Săi erau rănile, era tortura, era Gabata, era Pilat și Irod, era Baraba și tâlharul de pe cruce. Știa fiecare oră și fiecare loc unde avea să ajungă. Nu a ocolit nimic. A trecut prin tot. Așa era hotărât și așa a împinit.

În toate acestea s-a putut vedea cât de răi erau oamenii și cât de bun era Domnul. De fapt, fiecare moment al suferinței a fost o împlinire a planului divin în viața Mântuitorului.

Desigur că, tot conținutul suferinței Fiului lui Dumnezeu are o puternică mărturie asupra noastră. Când ne gândim la suferința fizică, ne dăm seama că numai o dragoste fără de margini față de noi I-a dat atâta putere. Moartea și Învierea Lui ne slujesc pentru totdeauna ca material veritabil de proclamare. Cum am fi mișcați și ce-am spune lumii dacă nu trecea Hristos prin greul crucii?

ȘTIA SCOPUL SUFERINȚEI. Călătoria spre Ierusalim nu era una oarecare. El mergea acolo cu scopul de a mântui omenirea de sub puterea păcatului și a morții. Mântuitorul nu se consuma spre a fi un destin fără direcție. Suferind mântuia. Murind mântuia. Înviind mântuia. El ca nimeni altul a venit în ajutorul nostru. În ultimul drum pământesc spre cetatea păcii, avea să instaureze pacea între noi și Dumnezeu. Mergea la cruce cu o împlinire lăuntrică, dată de faptul că poate să rezolve problema veche de mii de ani, păcatul.

Ce câștig! Din moartea marelui Om, viață pentru nevrednicii oameni. Avem viitor, avem bucurie, avem moștenire, avem bogăție, avem tot, dar nu prin noi, ci prin El.

Toate aceste s-au putut realiza prin suferința Aceluia care nu trebuia să sufere, dar a suferit pentru că ne iubește și ne iubește cu o iubire veșnică.