“…Vino, Doamne Isuse !” Apocalipsa 22: 20
Dragi prieteni, mai aveți vreun dor ? Dor, dorul acela care aprinde inima şi focalizează mintea aşa încât, cel drag îți este înaintea ochilor, îl auzi, îl vrei aproape, nu mai poți fără el. Bineînțeles că dorul se dezvoltă în solul cunoașterii, şi al iubirii, şi al prețuirii. Într-un astfel de pământ creşte dorul. Restul sunt doar amintiri, fie chiar dintre cele mai plăcute. Dorul este efectul realismului, al veritabilului, al consistentului. Nu poți vorbi de el în afara unei relații, în afara unei reciprocități de bună seamă asumată. Da, dorul e datul omului care iubește, jertfește şi nădăjduiește.
V-a cuprins vreodată dorul de copii, de soț, soție, părinți sau bunici ? Dacă da, e cât se poate de normal. Distanțele şi timpul nasc “doruri”. Ele nu se stâmpără decât prin revedere, revederea aceea care aduce împlinirea vieții.
Ce puteți spune despre dorul după Domnul ? Recunosc că e un dor aparte, un dor suprem, el intră într-o altă categorie. Dar întrebarea rămâne….mai putem spune “Mi-e dor de Tine !” ? Ea nu e o lozincă, o declarație pe care ne-o impunem, ceva ce trebuie să fie pe buzele creștinilor. Dorul acesta îl ai în condițiile în care Îl iubeşti, Îl cunoşti, Îl cinsteşti. Altfel, nu poți spune “De dorul Tău Isus iubit, în dragostea Ta arse, şi inima, şi sufletul, şi fața ni se-ntoarse.” Așadar, e de dorit un astfel de dor, dar nu emis în mod artificial, ci natural ! Trebuie să se declanșeze de pe o bază consistentă, nu una de suprafață. Din trăirea cu El se naşte dorul după El !
V-aş provoca să vă verificați dorurile ! De sunt, ele spun mult despre noi.
Cel mai valoros dor îl avem ?
……dorul după Domnul !
În speranța dorurilor împlinite,
Pastor Ioan Cocîrțeu