“…plânsul îşi are vremea lui, şi râsul își are vremea lui…” Eclesiastul 3: 4

Orice om le are. Sunt în noi. Sădite adânc şi exprimate corect sau greșit, amândouă ne fac atât de diferiți de animale şi plante. Ele sunt explozia naturală dictată de rațiune în momente diametral opuse. Dumnezeu a înnobilat ființa umană cu aceste două mari capacități. Ele trebuie folosite corect şi echilibrat.
În relația cu noi înşine, plânsul este expresia durerii lăuntrice, a eliberării unor încărcături emoționale, a aspirației sufletești înaintea lui Dumnezeu. E de dorit să plângem singuri, înaintea altora sau mult mai mult, înaintea lui Dumnezeu. În relația cu alții, prin plâns noi ne exprimăm afecțiunea şi ataşamentul față de cei vrednici de acestea.
De ce ar trebui să râdem ? Pentru că râsul e fixat de Dumnezeu în manifestarea noastră naturală şi trebuie să se producă la timpul lui. Îl socotesc ca fiind atât de bine venit în situațiile corespunzătoare lui. Râsul e consumul şi finalitatea unei stări de bine, fericire şi delectare. El trebuie ținut în echilibru funcție de loc, comunitate şi timp. Râsul trebuie să aibă contextul lui.
Sunt potrivite câteva intrebări:
-ce pondere au în propriile noastre vieți ?
Oarecum, procentul concluzionat ne face profilul vieții.
-ce provoacă plânsul nostru ? Mai simțim cu noi, cu alții şi cu Dumnezeu ? Nu vă fie greu să plângeți ! Cred că-i vremea propice lui.
-mai ne facem timp şi pentru râs ? Este generat normal şi natural ? Omul înțelept e corect călăuzit. Să nu abuzăm şi nici să nu condamnăm ocaziile vieții.
Viața e un complex de momente vesele şi triste. Pentru fiecare din ele Dumnezeul nostru vrea să ne adapteze perfect. Să-i dăm curs !
Pastor Ioan Cocîrțeu